Cele mai mari iubiri n-au nevoie de cuvinte. Își adună frumusețea între bătăile inimii noastre, între genele ochilor împletite ca să strivească o lacrimă de taină, între razele de lumină ale unei amintiri care ne face să zâmbim. Sau într-o singură picătură de parfum care, nu se știe cum, (doar marii magicieni ai parfumeriei știu...) reușește să adune în ea ani întregi de iubire, vieți întregi de uimire, eternități de adevăr.
Oriunde am merge, purtăm cu noi țara în care ne-am născut, așa cum purtăm cu noi, fie că ne amintim de asta, fie că nu, iubirea părinților, sfiala primului sărut sau armoniile unui cântec de dragoste pe care am dansat cândva, convinși că povestea aceea nu se va termina niciodată. E țara din suflet, țara unei iubiri de care nu ne vom dezice nicicând, nici măcar atunci când suntem supărați pe neorânduielile ei și nici când ni se pare că a rămas sau că trebuie lăsată departe, atât de departe încât nu o să îi mai știm parfumul.
Dar, de fapt, îi purtăm parfumul cu noi. Pretutindeni. Și-o iubim pentru totdeauna, chiar și fără să vrem, chiar și fără să știm.
Cine s-a născut aici, în România, știe cum miroase țara. Cine a locuit o vreme aici, în România, n-are cum să-i mai uite miresmele. Și chiar și norocoșii care au vizitat țara noastră la ceas de sărbătoare, mirându-se de splendorile ei, s-ar putea să-i recunoască și să-i adore aromele, dorindu-și să le păstreze pentru totdeauna în suflet sau în câte o sticluță de parfum.